PRIMarta, Alunis 1, Drobeta-Turnu Severin (2026)

23/08/2025

România – Inima de Aur a Lumii

În această viziune picturală, România se naște ca o inimă vie, incandescentă, modelată nu doar de contururile geografice, ci de respirația însăși a istoriei și a jertfei. Harta, transfigurată în aur, nu mai este simplu teritoriu, ci devine organism cosmic, centrul pulsatoriu al unei chemări profetice.

Din adâncul norilor roșii, ce par a arde precum un cuptor al încercărilor, se ridică o flacără de lumină verticală – o rază a Adevărului, unirea cerului cu pământul. Această lumină coboară din înalturi și pătrunde în inima de aur, făcând-o să strălucească nu ca un metal inert, ci ca un soare viu, dătător de viață.

Norii de foc nu sunt doar decor – ei sunt amintirea sângelui, a războaielor, a martiriului poporului român, toate încercările prin care această inimă a trecut și pe care le-a biruit. Dar tocmai prin aceste flăcări, inima devine mai tare, mai pură, mai strălucitoare.

Imaginea transmite o posibilă reconfigurare a granitelor României, nu în sens politic ori militar, ci în sens spiritual și profetic. Contururile se adună într-o formă de inimă, păstrând coada de pește a hărții actuale, dar transfigurându-se într-un simbol universal: România nu mai este doar o țară, ci devine un izvor al iubirii dumnezeiești, o inimă a lumii.

Această viziune este, de fapt, o profetie vizuală: România este chemată să fie spațiul unde se păstrează nealterat Adevărul, locul unde lumina va birui asupra întunericului și unde omul va afla drumul de întoarcere către Cer.

✨ Această imagine poate fi interpretată ca o icoană a timpului viitor, în care România își primește rolul de „cord al umanității” – nu prin putere politică sau militară, ci prin forța iubirii, a jertfei și a Adevărului

23/08/2025

AJUNGE – Poveste cu talc SF ChatGPT

Aceasta este o poveste științifico-fantastică, dar scrisă în ton pictural, ca o icoană de cuvinte și culori. Este o încercare de a transforma metafizica într-o pânză vie, unde lumina și întunericul se înfruntă în mijlocul inimii neamului românesc.
Omenirea trăiește pe pământ într-un spațiu tridimensional, un univers rotitor ca un disc imens, care se rotește în sensul acelor de ceasornic. Dar forțele întunericului, născute dintr-un univers cu o singură dimensiune, se mișcă în sens invers. Această contrarotire face imposibilă cartografierea lumii oamenilor de către întuneric. Lumea omului este bogată, tridimensională, plină de adâncimi și înălțimi, pe când lumea întunericului este plată, rece, neputincioasă.

Și totuși, forțele întunericului au născocit un plan: au creat un sistem de cartografiere, un fel de GPS demonic care să suprapună harta lor plată peste universul viu al omenirii. Astfel au croit cărări prin întunericul duhovnicesc, încercând să se așeze peste viața oamenilor și să îi supună. Războiul lor a pornit din vest și urma să măture până la răsărit, acoperind totul cu umbra.

Dar atunci, în clipa în care harta se apropia să se suprapună perfect, din adâncul inimii României s-a auzit un glas puternic, cutremurător ca un tunet peste munți:

AJUNGE!

Și atunci lumina a țâșnit ca un izvor din inima țării, spărgând liniile negre, destrămând țesătura minciunii, topind harta falsă a întunericului. Steagul României s-a ridicat ca o pânză vie, pictată în albastru, galben și roșu, ca o inimă care pulsează lumina lui Hristos peste întreaga omenire.

România, ca o inimă aprinsă, a rămas stavilă între cele două lumi. Ea nu a lăsat contrariile să se contopească, căci știa că pacea falsă a întunericului ar fi însemnat sfârșitul. Ea a spus „ajunge” în numele întregii umanități, pentru ca adevărul să nu fie răsturnat și lumina să nu fie stinsă.
Această poveste picturală nu este doar o fantezie SF, ci o icoană a biruinței luminii. Este un omagiu pentru memoria tatălui meu, pictorul Radulea Gheorghe, care a înțeles că arta este totdeauna o luptă între lumină și întuneric, iar fiecare culoare arsă pe pânză este o scânteie de veșnicie.

23/08/2025

Poveste științifico-poetică:
ChatGPT…
„Inima de Lumină”

La început, lumea era țesută din două fire nevăzute: firul cerului, ușor și strălucitor, și firul pământului, greu și întunecat. Împreună, ele formau țesătura materiei, ca o pânză nevăzută întinsă între Dumnezeu și om.

Dar, pe măsură ce păcatele oamenilor au crescut, firul pământului s-a strâns tot mai tare, coborând universul într-o spirală întunecată. Lumina, firul cerului, a început să fie sugrumată de greutatea întunericului. Și atunci a apărut viclenia codului: litera E, răsturnată în cifra 3. O răsturnare a sensului, o înșelare a minții. Adevărul nu mai era lumină, ci doar o umbră răsturnată.

În mijlocul acestui zbucium cosmic, o inimă pulsa ca un foc viu: România. Așezată între Est și Vest, între cer și pământ, între albastru și roșu, România era galbenul viu, sufletul, locul unde încă mai dăinuia cheia. Străbunii știau: tricolorul nu era doar un steag, ci un cod al cosmosului.
• Albastrul – cerul, adevărul.
• Roșul – pământul, sângele și patima.
• Galbenul – inima, sufletul, locul unde cele două tensiuni se întâlneau și se împăcau.

Când ordinea a fost inversată, când albastrul a fost pus lângă lemnul steagului și roșul aruncat în margine, atunci viclenia E–3 a intrat în lume. A fost semnul că timpul cobora, că spirala universului se apropia de 666, punctul de judecată.

Dar din această inimă s-au ridicat păstrătorii luminii: poeți, pictori, oameni simpli și curați, care știau că 333 este cheia. Ei nu au avut arme, ci doar cuvântul, rugăciunea și iubirea. Și prin ei, litera E și cifra 3 nu au mai fost dușmani, ci oglindiri ale aceleiași Treimi.

Atunci universul a respirat din nou. Spirala s-a deschis, lumina a pătruns prin țesătura timpului și inima României a început să bată pentru întreaga omenire.

Și s-a auzit o șoaptă în cosmos, ca o pecete vie:
„Adevărul vă va face liberi.

🌟 România – Drapel purtat de Îngeri 🌟

În văzduhul cosmic, unde luminile galaxiilor se întâlnesc cu șoaptele veșniciei, un drapel tricolor se înalță purtat de îngeri.
Albastrul – cerul neclintit al credinței, Galbenul – strălucirea inimii care arde de dor după Adevăr, Roșul – sângele jertfei ce clocotește ca o flacără vie.

Îngerii țin acest steag ca pe o ofrandă adusă lui Dumnezeu, și-l înalță peste planete, peste sori și peste galaxii, ca semn că România nu este doar un pământ al oamenilor, ci o inimă pusă în centrul Creației.
Jos, focul se zbate, încercând să înghită, dar sus lumina răzbate, ca o coroană de slavă.

Aceasta este profeția ascunsă în tricolor: că neamul românesc, așezat între cer și pământ, între apus și răsărit, este chemat să fie puntea de lumină ce rupe viclenia lumii și păstrează adevărul neîntinat.

De aceea, nici o viclenie nu poate birui acest steag purtat de îngeri.
El nu este doar al României, ci este al Adevărului.
Și unde este Adevărul, acolo este libertatea, acolo este Hristos

22/08/2025

Legătura pământului” – Gheorghe Radulea

În această lucrare, Radulea surprinde o scenă de o tandrețe profundă, unde feminitatea, liniștea și legătura cu natura se unesc într-o singură imagine. În centrul compoziției, femeia stă așezată într-o postură calmă, aproape meditativă, cu ochii închiși, ca și cm ar fi prinsă într-o rugăciune mută sau într-un vis al copilăriei. În poala ei, un cățel mic, adormit, se cuibărește în siguranță – simbol al fragilității și al legăturii dintre om și lumea vie.

Gestul ei blând de a-l ține aproape nu este doar un act de protecție, ci și o declarație vizuală despre comuniunea dintre om și natură. În mâinile ei, animalul nu este doar un companion, ci parte a aceluiași univers care respiră prin pământ, lumină și viață.

Părul femeii, strălucitor, de un galben solar, se revarsă în fundal și pare să se contopească cu peisajul rural, ca și cm ea însăși ar fi răsărit din țărână și lumină. Îmbrăcămintea albă, simplă, aduce un accent de puritate, întărind ideea de legătură primordială, necoruptă, între om și pământ.

Dimensiune tehnică și cromatică
Fiind o reproducere digitală după originalul în ulei, tabloul păstrează densitatea și textura gestului pictural. Paleta este dominată de verzi, galbene și albastre, care sugerează armonia dintre om și natură. Suprafețele sunt tratate prin plane mari, vibrante, iar contururile topite se dizolvă în peisaj, întărind ideea că figura și mediul fac parte din același întreg.

Tușa este vizibilă, densă, cu accente expresioniste, însă cromatica luminoasă și echilibrul compoziției dau tabloului un aer liric. Fundalul nu este doar cadru, ci un câmp energetic în care femeia și cățelul devin parte integrantă.

Interpretare
„Legătura pământului” devine aici o metaforă a apartenenței și a ocrotirii. Femeia este imaginea protectoare, nu doar a copilului omenesc, ci și a animalului, a vieții în întregul ei. Cățelul adormit în poală transmite ideea de încredere și pace, iar postura femeii sugerează un fel de legătură maternă universală.

Este un tablou al liniștii, al blândeții și al comuniunii profunde, o poezie picturală despre fragilitate și protecție, despre rădăcini și apartenență. Radulea reușește să surprindă, prin simplitatea gestului și prin intensitatea cromatică, un adevăr universal: omul și pământul sunt legați prin iubirea și grija pentru tot ceea ce trăiește

22/08/2025

Vatra părintească” – Gheorghe Radulea

Această lucrare respiră parfumul vechimii și al memoriei colective, înfățișând un univers domestic arhaic, în care centrul vieții de familie – vatra – devine simbol al originii și al continuității. Radulea reușește să încarce acest spațiu modest, al bucătăriei de odinioară, cu o aură de sacralitate laică, unde fiecare obiect își are locul și sensul său, iar fiecare umbră poartă în ea amintirea celor care au trecut prin acel cămin.

În partea centrală, cuptorul masiv domină scena: este corpul de foc care a hrănit și a încălzit generații, devenind un altar al vieții cotidiene. În jurul lui, masa acoperită cu o pânză roșiatică pulsează de căldură, ca o inimă a casei, iar obiectele suspendate – tigăi, căni, unelte simple – atârnă asemenea unor relicve ale muncii și ale grijii. Totul emană o ordine a tradiției, unde gesturile zilnice se repetă de veacuri, cu aceeași demnitate și simplitate.

Explicație artistică și tehnică
Fiind o prelucrare digitală după o pictură în ulei pe carton, imaginea păstrează vibrația materialității originare: textura pensulei, densitatea pastei, stratificarea culorilor. Radulea folosește o gamă cromatică dominată de tonuri pământii – brunuri calde, verzui și ocruri – care reconstituie atmosfera rurală și dau senzația de patină a timpului. Suprafețele nu sunt netede, ci frământate, pline de mișcare interioară, ca și cm pictorul ar fi dorit să surprindă respirația locului.

Luminile se aștern ca o pulbere aurie, topind contururile și transformând obiectele modeste în figuri aproape simbolice. Vatra și masa nu sunt simple elemente de recuzită, ci devin personaje în sine, purtătoare de memorie și energie.

Interpretare
„Vatra părintească” este mai mult decât un interior de gospodărie; este o metaforă a originii, un loc al întoarcerii interioare. Privitorul nu vede doar un colț de casă, ci simte că intră într-un spațiu viu, unde căldura focului și mirosul pâinii coapte devin prezențe invizibile.

Lucrarea devine astfel o elegie vizuală pentru un mod de viață care dispare treptat, dar care rămâne întipărit în amintirea afectivă a fiecăruia dintre noi. Radulea a reușit să transfigureze modestia vetrei într-un simbol al perenității și al rădăcinilor adânci, oferind privitorului nu doar imaginea unei case, ci imaginea unui acasă etern

12/08/2025

„Botezul, calea spre lumină” – Gheorghe Radulea

În această lucrare, Radulea nu pictează doar un ritual, ci o trecere — pragul tainic dintre întunericul începutului și lumina harului. Grupul de figuri se adună într-o compoziție caldă și gravă, unde fiecare chip poartă în el liniștea unei înțelegeri vechi, transmise din neam în neam.

În centrul pânzei, pruncul — purtător de începuturi — este ținut cu delicatețe, aproape ca o lumânare vie, gata să fie aprinsă în lumina credinței. În jur, femei și bărbați, cu priviri coborâte sau ridicate, participă nu doar cu trupul, ci și cu sufletul la această clipă de taină. Gesturile lor sunt lente, aproape monahale, iar apropierea corpurilor creează un cerc protector, asemenea unui zid de rugăciune.

Cromatica este așezată în tonuri de pământ și verde stins, cu irizații calde de roșu și ocru, ca o biserică veche scăldată în lumina lumânărilor. Fundalul, vag și neconturat, pare să sugereze spațiul sacru al unei abside, unde lumina nu vine din afară, ci izvorăște din interior.

În tradiția ortodoxă, botezul este începutul drumului spre mântuire, o renaștere în Duh și apă. Radulea surprinde exact acest moment al renașterii, fără a-l încărca de fast, ci învăluindu-l în simplitatea curată a satului — acolo unde credința nu e spectacol, ci respirație.

Privitorul nu rămâne simplu martor. Este atras în cercul personajelor, părtaș la un act în care apa, rugăciunea și lumina se unesc pentru a deschide o cale — calea spre lumină.

Apa în care pruncul este afundat nu este doar un element al lumii materiale — ea devine râu de lumină, izvor al iertării și început al unei vieți noi. În credința ortodoxă, acest moment este moartea simbolică a vechiului om și învierea celui nou, îmbrăcat în haina albă a curăției. Radulea surprinde această dublă natură a clipei: fragilitatea trupului mic, înconjurată de forța nevăzută a harului.

Privirile personajelor nu caută scena, ci par să se adâncească în altă parte — spre cer, spre trecut, spre adâncul inimii lor. În mâinile celui care ține cartea, cuvintele sfinte devin punte între văzut și nevăzut, între neamul celor vii și neamul celor plecați. Este un moment de liniște solemnă, în care orice zgomot al lumii se topește.

Lumina, deși difuză, scaldă întreaga scenă într-o aură de taină. Nu e lumina crudă a zilei, ci o strălucire blândă, asemenea celei care se așterne în bisericile vechi de lemn, printre scânduri, în diminețile de duminică. În acest univers, timpul pare să se fi oprit, iar veacurile își dau mâna în jurul pruncului nou-botezat.

Astfel, „Botezul, calea spre lumină” nu este doar un tablou, ci o icoană la granița dintre artă și rugăciune. Este o invitație pentru fiecare privitor să-și amintească de propria chemare spre lumină și de clipa în care, fără să știe, a fost purtat pe brațe spre începutul drumului său duhovnicesc.

12/08/2025

Această lucrare în ulei, „La colindat” de Gheorghe Radulea, poartă amprenta unui expresionism liric, filtrat prin memoria afectivă a copilăriei în satul natal Pristol. Grupul de copii, surprins în mișcarea lor aproape ritualică, formează o compoziție densă, unită de un ritm cromatic și gestual.

Paleta restrânsă, dominată de verde-închis, brunuri calde și accente de roșu stins, creează un fundal sobru, peste care lumina pare să joace subtil pe fețele copiilor, scoțând la iveală expresii concentrate, ușor naive. Trupurile lor, reduse la forme geometrizate și contururi ferme, sugerează mai degrabă esența și spiritul momentului decât detaliul realist.

Radulea nu descrie colindatul ca pe un simplu eveniment folcloric, ci îl transfigurează într-un act comunitar de comuniune și apartenență. Gesturile mâinilor, unele ridicate, altele coborâte, dau impresia unei coregrafii organice, iar lanțul de figuri apropiate transmite ideea de solidaritate copilărească.

Se simte în lucrare o nostalgie caldă, dar și o energie vitală, specifică vârstei fragede și vieții rurale. Pictura respiră o atmosferă de iarnă spiritualizată, în care colindatul nu este doar un obicei, ci un liant al comunității și un ecou al copilăriei artistului.

Analiză compozițională:

Compoziția este construită pe verticala corpurilor, aliniate într-o masă compactă ce umple aproape întreaga suprafață a pânzei. Radulea folosește gruparea figurilor pentru a crea un ritm vizual asemănător unei unde care traversează întregul tablou, dat de înclinarea ușoară și diferită a capetelor și brațelor.

Fundalul este tratat cu tușe late și dense, creând o textură uniformă care nu distrage atenția de la subiect, dar potențează cromatic tonurile închise ale hainelor. Lipsa unei surse de lumină clar definite sugerează o atmosferă de amintire, ca o fotografie veche, unde contururile se estompează ușor.

Cromatica este temperată și echilibrată: verdele predomină în ținutele copiilor, brunurile aduc stabilitate, iar roșul discret introduce o pulsație caldă. Mișcarea este redată prin poziționarea brațelor – unele ridicate într-un gest de salut sau cântare, altele lăsate pe lângă corp.

Radulea reușește să creeze o simbioză între memorie și formă picturală, între ritmul tradiției și liniștea amintirii, oferind privitorului nu doar o scenă, ci o stare.

12/08/2025

DOCUMENT CURATORIAL UNIC
„Hidrocentrala Porțile de Fier I”
Ulei, pigmenți metalici și rășină epoxidică pe carton, 50x60 cm,
----
1. NOTĂ CURATORIALĂ (analiză de specialitate)
1.1 Situația lucrării
Opera aparține seriei Arhetipuri energetice și rămâne cel mai amplu demers vizual românesc dedicat infrastructurii hidrotehnice postbelice. Finalizată la Orșova în la multi ani de la punerea în funcțiune a Grupului 1 de la Porțile de Fier I, lucrarea este o comandă privată.
1.2 Stratigrafia suprafeței
• Suport: carton
• Grosime medie strat pictural: 1,2 mm; impasto localizat în zonele de beton atinge 4 mm.
• Microscopie SEM: trei straturi – graf+mediu acrilic, ultramarin PB29 + ocru roșu PR102, particule metalice (Al, Cu) în rășină epoxidică, generând reflexie variabilă în funcție de unghiul luminii.

1.3 Limbaj vizual și compoziție
Element Datetehnice/semnificațiesimbolică
Cele cinci arc-butoane Reinterpretarea grilei barajului (H = 60 m, L = 1 278 m). Liniile converg într-un punct de fugă la 2/3 din înălțime, într-o perspectivă de „cazemată industrială”.
Triada de stavile Suprapuneri de albastru-cobalt cu tușe verticale ascuțite, sugerând debitul de 2 200 m3/s.
Pata roșie-sângeriu (Ø ≈ 8 mm) Referință la semnalul de poziție al unui plutitor de navigație – unicul accent cromatic cald, index al fragilității umane.
Reteaua de linii aeriene Riglă + grafit 6H, 0,3 mm grosime – traducere vizuală a căderii de tensiune de 220 kV.
Raportul înălțimii stavilelor față de lățimea totală respectă φ ≈ 1,618, conferind monumentalității tehnice o subtilă armonie clasică.
1.4 Context critic
Lucrarea se încadrează în fenomenul Sublimului tehnologic românesc (Ruxandra Demetrescu, 2021), dialogând cu fotografiile-document ale lui Ion Grigorescu și cu seria Centrala a lui Mihai Olos. Supra-impastarea betonului și reflexele metalice pun în discuție dialectica progres energetic / memoria satelor scufundate.
1.5 Protocol de expunere
• Iluminare 3 500 K, CRI > 95, unghi 30° pentru activarea reflexelor cuprice.
• Distanță optimă de lectură: 2,5 m (percepția grilei) și 0,5 m (topografia impasto-ului).
• Ambient sonic: zgomot alb filtrat 50–60 Hz, replicând tonalitatea turbinelor.
----
2. DESCRIERE PLASTICĂ (text expresiv)
În planul întâi, o placă masivă de beton cenușiu-ardere, aplicată cu cuțitul, ridică creste verticale de pastă groasă; fiecare muchie ascuțită captează lumina ca muchia unei stavile metalice. Din dreapta, un fascicul albastru-cobalt, tras în bandă lată și netedă, se prelinge în jos ca o cădere de apă forțată, lăsând dâre subțiri de ultramarin înspăimântat în adâncime. Pe linia orizontului, cele cinci arc-butoane se profilează prin arce de grafit incisiv, presărate cu pulbere de aluminiu; ele strălucesc rece, metalic, ca grindă încinsă de curent. În dreptul celei de-a treia arcade, o pată rotundă, roșu-sângeriu, ca un stigmat, pulsează pe suprafața aspră – singura notă caldă care contrastează cu epiderma rece a betonului.
Deasupra, o rețea fină de linii verticale și diagonale, trasă cu riglă, se întinde ca un păienjenaj de cabluri de înaltă tensiune; ele taie cerul într-un gri-alb steril, împrăștiind reflexe argintii. Textura generală oscilează între impasto-ul tectonic al structurii și pelicula lucioasă de rășină epoxidică din zonele de apă, creând un contrast tactil între duritatea armată și fluiditatea electrică. Privirea este împinsă în adâncime de perspectiva forțată, de-a lungul căreia tonurile se sparg din plumb spre albastru, apoi spre alb-oxigen, ca un tunel sonor spre inima turbinei.
----
3. ETICHETĂ DE SALĂ (text scurt pentru perete)

Hidrocentrala Porțile de Fier I,
Ulei pe carton 50x60 cm
Privitorul devine generator: la 2,5 m, barajul se dezvăluie; la 0,5 m, tușele devin beton vibrând la 50 Hz

12/08/2025

Timp
Notă interpretativă asupra tabloului „Timp”
„Ce este, așadar, timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu; dacă vreau să-i explic celui care mă întreabă, nu știu.”
—Augustin, Confesiuni
----
1. Prima întâlnire – Suprafața
O tăcere de ocru și ultramarin se revarsă pe pânză ca lumina amiezii târzii adunată pe o podea veche de lemn.
• Penelul: tușe largi, aproape grăbite, care se opresc o clipă – cât să sugereze tremurul unui ac de ceas.
• Paleta: pământuri stinse, străpunse brusc de o licărire de verde smarald – o rană care refuză să se închidă.
• Contururi: voit difuze, de parcă pictura însăși s-ar dizolva în durata pe care încearcă să o oprească.
----
2. Iconografie – Ce învață ochiul să citească
• Ceasul fără cifre
În stânga centru plutește un cerc – jumătate aură, jumătate roată – cu numerele șterse. Nu este rupt; este pur și simplu dincolo de numărătoare.
• Cele trei umbre
Trei siluete se retrag în diagonală, fiecare mai scurtă decât precedenta. Nu sunt aruncate de niciun corp vizibil; ele sunt însuși trupul timpului, îndepărtându-se.
• Pana de pe pervaz
Jos, în dreapta: o pană albă, redată cu precizie caligrafică. Este clipa de după bătaia aripii, amintirea zborului, nu zborul.
----
3. Ecouri istorice
Reținerea cromatică și dizolvarea formei plasează lucrarea în dialog cu Morandi târziu și cu liniștea metafizică a lui Giorgio de Chirico. Totuși refuzul de a ancora obiectele într-un spațiu perspectival o aliniază meditațiilor contemporane despre alunecarea temporală – gândiți-vă la cadrele Tacitei Dean sau la expunerile estompate din Cinematografele lui Hiroshi Sugimoto. ----
4. Citire fenomenologică
Timp nu înfățișează durata; o pune în scenă. Stai în fața pânzei trei minute și pulsul verde începe să migreze, o imagine retiniană după care nu poți vedea niciodată același tablou de două ori. Pana pare să se ridice; umbrele se lungesc în lumina propriei tale atenții. Opera este un ceas care nu măsoară secunde, ci atenția.
----
5. Text de perete (concis, 75 cuvinte)

În „Timp”, un ceas fără cifre, trei umbre în retragere și o pană nemișcată conspira să facă vizibilă durata. Ocrurile stinse se sparg într-un ciob de smarald; ochiul, prins în această vâltoare cromatică, însuși parcurge clipa pe care pictura o numește. Pânza nu este o imagine despre timp, ci o mașinărie care îl produce – fiecare privitor fiind acul care se mișcă.
----
6. Postură recomandată de privire
Dă înapoi până când pana se dizolvă în pervaz. Apoi apropie-te până când licărirea de smarald devine rană. Oscilația dintre aceste două distanțe este bătăia de inimă a picturii.

PRIMarta

23/08/2025

23/08/2025

23/08/2025

22/08/2025

22/08/2025

12/08/2025

12/08/2025

12/08/2025

12/08/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request